128 de ani de la moartea geniului nostru Mihai Eminescu! 

0

Astăzi se împlinesc 128 de ani de la moartea geniului nostru Mihai Eminescu! 

 Dragii mei, poporul român are mulţi scriitori şi poeţi. Ei au scris povestiri şi poezii deosebit de frumoase, citite de oameni mari şi de copii, cu mare plăcere şi bucurie. Voi o să-i citiţi şi-o să-i învăţaţi pe toţi cu drag. Nu-i aşa? Şi citindu-i o să fiţi mai învăţaţi, mai deştepţi, mai plini de simţire. Dar dintre toţi scriitorii care au trăit acum mai bine de un veac, pe doi trebuie să-i cunoasteţi şi să-i iubiţi şi voi, din toată inima, încă de pe acum.

    – Unul se numeşte Ion Creangă, iar celălalt Mihai Eminescu. Şi cred că o să-i ţineţi minte pentru că Ion Creangă a scris o poveste minunată, plină de haz, cu Harap-Alb, cu Gerilă, cu Flămânzilă, cu Păsări-Lăţi-Lungilă; tot el a povestit multe întâmplări pline de năzdrăvănii deosebit de vesele, ori duioase, din vremea copilăriei şi a tinereţii lui. Mihai Eminescu a scris şi el o poveste încântătoare cu Făt-Frumos-din-Lacrimă, dar mai ales a alcătuit poezii neîntrecut de frumoase. Aceşti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni.

  • Se sfătuiau împreună, îşi citeau unul altuia poveştile ori poeziile. Discutau despre cărţile citite şi despre câte se întâmplă pe lume. Se iubeau şi se respectau cum nu se mai află. Ceasuri întregi le petreceau împreună, tot vorbind şi sfătuind. Că aşa-i prietenia: te simţi foarte bine când ai prietenul aproape şi poţi schimba cu el o vorbă, despre un gând ori o simţire a ta, îi poţi asculta bucuriile şi durerile lui sau poţi face, împreună cu el, planuri despre ziua de mâine şi-l poţi ajuta la nevoie, cum te-ajută şi el pe tine, când ai vreun necaz ori vreo amărăciune.

  • Între dânşii, Eminescu şi Creangă îşi spuneau „bădiţă”, aşa, ca o dezmierdare: „bădiţă Ioane“, „bădiţă Mihai”. Bădiţa Ion era om voinic, corpolent, cu ochi pătrunzători, deosebit de vioi, de ageri. Purta barbă, iar părul îi era des şi cam aspru; vorba lui era toată plină de tâlc, de înţelesuri adânci şi adesea încărcată de haz, chiar atunci când povestea lucruri nu prea vesele. Ştia de minune să facă haz de necaz. Era ceea ce se cheamă un povestitor iscusit, fără pereche de iscusit. În preajma lui nu ţi se ura niciodată. Să tot stai şi să-l asculţi, să-l asculţi cum depăna firul fără capăt al celor mai minunate şi mai năstruşnice povesti şi povestiri. Potrivea aşa de bine vorbele, încât tot ce spunea despre împăraţi, despre Feţi-Frumoşi, despre Ilene Cosânzene ori zmei-paralei părea aievea. Îi şi vedeai trecând prin faţa ta.

 Cititi mai multe www.comunitatea-spirituala.ro

Get real time updates directly on you device, subscribe now.