Social-Juridic

RIL 11/2015

Decizia nr. 11/2015

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 11/2015 din 25/05/2015                              Dosar nr. 5/2015 

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 522 din 14/07/2015

    Iulia Cristina Tarcea – vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – preşedintele completului
Lavinia Curelea    – preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa – preşedintele delegat al Secţiei a II-a civile
Ionel Barbă – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale
Lavinia Dascălu    – judecător la Secţia I civilă
Carmen Georgeta Negrilă    – judecător la Secţia I civilă – judecător-raportor
Simona Lala Cristescu – judecător la Secţia I civilă
Nina Ecaterina Grigoraş    – judecător la Secţia I civilă
Viorica Cosma – judecător la Secţia I civilă
Eugenia Puşcaşiu – judecător la Secţia I civilă
Nela Petrişor – judecător la Secţia a II-a civilă
Minodora Condoiu – judecător la Secţia a II-a civilă
Ruxandra Monica Duţă – judecător la Secţia a II-a civilă
Rodica Dorin – judecător la Secţia a II-a civilă – judecător-raportor
Ileana Izabela Dolache – judecător la Secţia a II-a civilă
Adriana Chioseaua – judecător la Secţia a II-a civilă
Liliana Vişan – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Zoiţa Milăşan – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Viorica Trestianu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Simona Camelia Marcu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Carmen Magdalena Frumuşelu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Gabriela Elena Bogasiu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal – judecător-raportor
Geanina Cristina Arghir    – judecător la Secţia penală
Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală

   Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 272 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare.

    La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad din cadrul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 272 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Ploieşti cu privire la modul de recalculare a drepturilor la pensie potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu modificări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, cu luarea în considerare a unui stagiu de cotizare de 20 de ani, potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv de 30 de ani, potrivit art. 8, persoanelor pensionate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, pornind de la modul de interpretare a dispozitivului şi considerentelor Deciziei nr. 40 din 22 septembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, date în recursul în interesul legii.

    După prezentarea referatului cauzei, constatând că nu mai sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei Antonia Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    Reprezentantului procurorului general învederează că, în interpretarea şi aplicarea art. 2 alin. (1) şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi a art. 2 alin. (3) şi (4) din Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, care au lucrat efectiv 20 de ani în grupa I de muncă sau 25 de ani în grupa II de muncă, stagiul de cotizare utilizat la recalcularea pensiei este această vechime efectivă, prevăzută de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data deschiderii drepturilor.

    Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

    deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:

   1. Problema de drept ce a generat practica neunitară. Calificarea obiectului recursului în interesul legii

    În conţinutul memoriului prin care s-a promovat prezentul recurs în interesul legii, problema de drept soluţionată în mod neunitar de către instanţele de judecată a fost formulată de către autorul sesizării astfel: “dacă în cazul persoanelor pensionate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 şi care se încadrează în dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 3/1977 (în sensul că au beneficiat de reducerea vârstei de pensionare proporţional cu perioadele în care au lucrat în grupa I sau a II-a de muncă), punctajul anual se determină prin împărţirea numărului total de puncte realizat la numărul de 20 de ani (în cazul în care au lucrat în grupa I) sau la numărul de 25 de ani (pentru cei care au desfăşurat activitate în grupa a II-a de muncă) sau împărţirea se face la 30 (cifră ce reprezintă stagiul general de cotizare prevăzut de art. 8 alin. 1 din Legea nr. 3/1977 pentru bărbaţi) sau la 25 (cifră ce reprezintă stagiul general de cotizare prevăzut de art. 8 alin. 1 din Legea nr. 3/1977 pentru femei)”.

    S-a mai arătat, în cuprinsul memoriului, că această controversă a existat şi anterior în practică, după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care, prin art. 43 alin. (1), reglementează determinarea punctajului mediu anual pentru un stagiu de cotizare de 20 de ani.

    Totodată, prin Decizia nr. 40/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, s-a stabilit, cu certitudine, că pentru persoanele pensionate în baza Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, stagiul de cotizare, în vederea determinării punctajului mediu anual, este cel în vigoare la data pensionării.

    Aparenta contradicţie dintre dispozitivul şi considerentele acestei decizii pronunţate în recurs în interesul legii a determinat scindarea în continuare a practicii şi conturarea a două opinii diferite, susţinute fiecare prin jurisprudenţa unor curţi de apel.

    În identificarea problemei de drept ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă, “pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţi şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

    Ca atare, obiectul sesizării cu soluţionarea unui recurs în interesul legii nu poate privi decât o dispoziţie legală care a fost interpretată şi aplicată în mod neunitar, aşadar o problemă de drept soluţionată în mod diferit de către instanţele judecătoreşti.

    Or, astfel cum se constată din formularea autorului sesizării, nu se indică textul sau normele legale a căror interpretare şi aplicare a fost soluţionată de instanţe în mod neunitar, iar generarea unei practici neunitare decurgând din aplicarea Deciziei nr. 40/2008, dată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, nu poate fi reţinută ca temei viabil al declanşării mecanismului de unificare a practicii prin promovare a unui recurs în interesul legii, având în vedere că o astfel de decizie interpretativă nu reprezintă o dispoziţie legală susceptibilă de interpretare, ci, în condiţiile art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 (sub imperiul căruia a fost pronunţată), se reglementează doar efectul obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti al dezlegării date problemelor de drept judecate (efect al oricărei hotărâri judecătoreşti), astfel încât, în practica judiciară ulterioară publicării ei în Monitorul Oficial al României, aceasta este susceptibilă doar de aplicare, iar nu şi de interpretare.

    În plus, o decizie pronunţată în interesul legii nu poate constitui temei juridic (causa debendi) al unei cereri de chemare în judecată, ci doar norma sau normele juridice ce au fost supuse interpretării prin recursul în interesul legii pot constitui cauza juridică a unor acţiuni ulterioare, astfel încât, în procesul de aplicare a legii, instanţele vor porni de la interpretarea unitară şi obligatorie dată prin recursul în interesul legii, fără a mai putea proceda la o interpretare proprie.

    Prin urmare, este necesară identificarea dispoziţiilor legale a căror aplicare a generat practica neunitară ce a prilejuit promovarea acestui recurs în interesul legii.

    Din lecturarea anexelor sesizării cu prezentul recurs în interesul legii reiese că problema de drept enunţată ca fiind soluţionată diferit de instanţe priveşte procesul de recalculare a pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, adoptat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, proces precedat de o operaţiune de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, procedură aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

    În concret, textele a căror interpretare şi aplicare au generat practică neunitară sunt următoarele: art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin care au fost aprobate normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare date de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

    Astfel, art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, prevede:

    “(1) Recalcularea prevăzută la art. 1 se efectuează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă.”

    Potrivit art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ:

    “(1) Determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.”

    Art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevăd:

    “(1) Stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare.

    . . . . . . . . . .

    (3) Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.” În urma acestor operaţiuni legale de recalculare a dreptului la pensie pentru cei cărora li s-a deschis acest drept în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 (sub imperiul legislaţiei anterioare, Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare – dreptul comun în materie), instanţele judecătoreşti învestite cu soluţionarea fie a unor contestaţii formulate împotriva deciziilor prin care se stabilea punctajul mediu anual prin recalcularea prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cuantumul pensiei cuvenite în urma recalculării, fie cu acţiuni calificate ca fiind cereri în obligaţie de a face (îndreptarea erorilor săvârşite prin recalculare) ori cereri de revizuire a dreptului la pensie în temeiul legii noi – art. 107 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare – au dat o interpretare neunitară dispoziţiilor anterior menţionate cu referire la stagiul complet de cotizare reglementat de Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, utilizat la determinarea punctajului mediu anual, în special cu privire la cei care au lucrat în grupa I şi grupa a II-a de muncă sub imperiul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare.

    Astfel, în cazul persoanelor pensionate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi care se încadrau în dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare (care şi-au desfăşurat activitatea în grupe superioare de muncă), unele instanţe s-au raportat la un stagiu complet de cotizare de 30 de ani (pentru bărbaţi) şi 25 ani (pentru femei), conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, în timp ce alte instanţe s-au raportat la un stagiu complet de cotizare de 20 de ani (în cazul celor care au lucrat în grupa I de muncă) şi, respectiv, de 25 de ani (pentru situaţia celor care au lucrat în grupa a II-a de muncă).

    În consecinţă, se apreciază că prezentul recurs în interesul legii vizează interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin care au fost aprobate Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

   2. Examenul jurisprudenţial

    În urma verificării jurisprudenţei la nivelul întregii ţări, s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin care au fost aprobate Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

   3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

   3.1. Într-o primă orientare jurisprudenţială, majoritară (fiind ataşate spre ilustrare 31 de hotărâri judecătoreşti), s-a reţinut, în esenţă, că la stabilirea punctajului mediu anual recalculat trebuia utilizat stagiul de cotizare de 20 de ani pentru persoanele încadrate în grupa I de muncă şi, respectiv, de 25 de ani pentru persoanele încadrate în grupa a II-a de muncă, în temeiul art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare.

    În motivarea acestor hotărâri judecătoreşti, s-a apreciat că, în astfel de cauze, sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi alin. (3) din Normele metodologice cuprinse în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 14 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare.

    Astfel, din coroborarea prevederilor menţionate, rezultă că stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual este echivalent cu vechimea în muncă necesară pentru deschiderea dreptului la pensie, vechime prevăzută de art. 14 alin. (3) raportat la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare.

    Totodată, interpretându-se dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, s-a considerat că legiuitorul nu a urmărit doar reducerea vârstei de pensionare a salariaţilor care au prestat activităţi în grupele I şi a II-a de muncă, în condiţiile descrise în acest text lege, ci şi reducerea vechimii totale de muncă necesare pentru pensionare, aşadar, şi a stagiului de cotizare.

    Acest punct de vedere este susţinut prin hotărâri judecătoreşti provenind de la: Curtea de Apel Constanţa (Decizia nr. 116/AS/30.09.2014; Decizia nr. 487/AS/16.10.2012; Decizia nr. 500/AS/16.10.2012; Decizia nr. 270/AS/ll.10.2011; Decizia nr. 218/AS/8.06.2010); Curtea de Apel Târgu Mureş (Decizia nr. 103/A/13.02.2014); Curtea de Apel Piteşti (Decizia nr. 1.487/2012; Decizia nr. 704/2014; Decizia nr. 202/2014; Decizia nr. 317/2014; Decizia nr. 104/2014, Decizia nr. 1.487/2012); Curtea de Apel Bucureşti (Decizia nr. 5.856/2011; Decizia nr. 286/2014; Decizia nr. 4.553/2013; Decizia nr. 1.300/2012; Decizia nr. 575/2012; Decizia nr. 229/2013; Decizia nr. 2.609/2011; Decizia nr. 7.249/2011; Decizia nr. 4.740/2013; Decizia nr. 7.755/2011; Decizia nr. 4.075/2011); Curtea de Apel Oradea (Decizia nr. 899/2012; Decizia nr. 4.069/2013; Decizia 69/2014; Decizia nr. 205/2014; Decizia nr. 4.412/2012, Decizia nr. 2.876/2013), Curtea de Apel Braşov (Decizia nr. 535/2011; Decizia nr. 1.487/2011).

   3.2. Într-o a doua orientare jurisprudenţială (ilustrată printr-un număr mai mic de hotărâri judecătoreşti, respectiv 20), se susţine că s-au avut în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 40/2008 date în recursul în interesul legii, apreciindu-se că au fost stabilite în mod corect drepturile de pensie ale persoanelor pensionate sub imperiul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, în urma recalculării pensiei din sistemul public, prin luarea în considerare a unui stagiu complet de cotizare de 30 de ani, potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare.

    Potrivit acestei opinii, reglementarea prevăzută în art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, nu este de natură a modifica stagiul complet de cotizare pentru persoanele care au lucrat în grupa I sau a Il-a de muncă, ci oferă acestora doar beneficiul acordării unor drepturi specifice la momentul pensionării (reducerea vârstei de pensionare şi acordarea unei vechimi în muncă echivalente, mai mare decât cea efectiv lucrată).

    S-a apreciat că nu trebuie confundată vechimea în muncă cu facilităţile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, text care nu poate fi interpretat şi în sensul reducerii stagiului complet de cotizare, întrucât stagiul de cotizare în baza Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, în nicio situaţie, nu este mai mic de 30 de ani.

    A fost ataşată jurisprudenţă în acest sens: Curtea de Apel Suceava (Sentinţa nr. 705/2012, irevocabilă prin nerecurare); Curtea de Apel Cluj (Decizia nr. 1.623/2007; Decizia nr. 5.686/2010); Curtea de Apel Timişoara (Decizia nr. 842/2010); Curtea de Apel Galaţi (Decizia nr. 1.439/2012; Tribunalul Galaţi – Sentinţa nr. 568/2014; Sentinţa nr. 351/2014; Sentinţa nr. 342/2014; Sentinţa nr. 573/2014; Tribunalul Brăila – Sentinţa nr. 129/2010 şi Sentinţa nr. 169/2010); Curtea de Apel Bacău (Decizia nr. 1.038/2010; Decizia nr. 1.181/2010); Curtea de Apel Braşov (Decizia nr. 751/2010, Decizia nr. 1.701/2013; Decizia nr. 1.770/2013; Decizia nr. 883/2013); Curtea de Apel Ploieşti (Decizia nr. 966/2014; decizia nr. 195/2013); Curtea de Apel Oradea (Decizia nr. 899/2012).

    Celelalte hotărâri judecătoreşti ataşate memoriului de recurs în interesul legii, care nu se regăsesc în enumerările anterioare, nu au fost pronunţate în această materie, ci au privit fie drepturi la pensie stabilite în temeiul legii ulterioare (Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare), iar nu în baza Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât nu au intrat în procedura de recalculare prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare – Sentinţa nr. 1.693/2009 a Tribunalului Galaţi şi Decizia nr. 1.091/2010 a Curţii de Apel Braşov, fie acordarea unor alte facilităţi în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 pentru completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, aprobată prin Legea nr. 154/2009, (punctaj suplimentar pentru activităţi desfăşurate în grupa I de muncă începând cu 1 octombrie 2008) – Decizia nr. 5.686/2010 a Curţii de Apel Cluj.

   4. Opinia Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Ploieşti

    Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Ploieşti învederează că problema supusă analizei prin prezentul recurs în interesul legii este în continuare de actualitate şi prezintă interes chiar în condiţiile aplicării Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare (în vigoare din 1 ianuarie 2011), pentru considerentul că, pe rolul instanţelor, se găsesc litigii prin care persoane pensionate în perioada de incidenţă a prevederilor Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, solicită să se constate că au lucrat, în diferite perioade, în condiţii care se încadrează în grupa I sau a II-a de muncă.

    S-a mai arătat că, ulterior stabilirii acestor drepturi, cu ocazia recalculării drepturilor de pensie, în mod constant casele de pensii au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, şi au stabilit un stagiu complet de cotizare de 30 de ani, iar instanţele sunt învestite cu soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva unor astfel de decizii prin care se solicită raportarea la un stagiu complet de cotizare de 20 de ani.

    De asemenea, potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, pensia poate fi revizuită prin adăugarea veniturilor şi/sau stagiilor de cotizare prevăzute de lege, nevalorificate la stabilirea acesteia.

    Pentru situaţiile născute sub imperiul legii vechi, aşa cum s-a stabilit cu valoare de principiu prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 40/2008, se aplică normele legale existente la data deschiderii drepturilor la pensie, astfel că aplicabilitatea art. 14 sau a art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la stagiul complet de cotizare este, în continuare, actuală.

    Deşi Curtea de Apel Ploieşti a invocat practica unitară în sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, Colegiul de conducere, autor al sesizării, nu opinează asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa în prezentul recurs în interesul legii.

   5. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

    Curtea Constituţională a fost sesizată în numeroase rânduri cu soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate a diferitelor prevederi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, care însă au fost respinse, aşa cum rezultă din Decizia nr. 57/2006 prin care s-a examinat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 735/2006 privind respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 736/2006 privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor pct. IV din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 88/2007 de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 1.006/2008 de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 1.073/2008 de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 1.126/2008 privind respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) şi art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 1.300/2010 prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare; Decizia nr. 1.314/2010 prin care a fost, de asemenea, respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

    Având în vedere că, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, s-a reţinut că “puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta”, este util a se enunţa anumite considerente ale acestor decizii (prin care se confirmă constituţionalitatea normelor analizate) ce interesează din perspectiva problemei de drept ce se impune a fi dezlegată prin acest recurs în interesul legii.

    Astfel, prin considerentele deciziilor enumerate s-a confirmat aplicabilitatea principiului tempus regit actum cu referire la condiţiile prevăzute de legea în vigoare la data naşterii dreptului la pensie; de exemplu, prin Decizia nr. 57/2006, Curtea Constituţională a observat “că modificările succesive ale legislaţiei fac ca beneficiarii drepturilor de asigurări sociale să obţină valori diferite, în raport cu legislaţia care a fost în vigoare la data stabilirii drepturilor lor”.

    Acelaşi principiu este reiterat şi în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 735/2006 potrivit cărora “este evident că aceste dispoziţii legale (ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare ) vizează trecutul, pentru că vechimea în muncă, respectiv stagiul de cotizare au fost realizate în perioadele anterioare intrării lor în vigoare. Cu toate acestea, Curtea constată că efectele acestor texte de lege se produc în viitor, noile cuantumuri ale pensiilor recalculate fiind valabile numai pentru viitor. (…) Potrivit dispoziţiilor art. 180 alin. (7) din Legea nr. 19/2000, în orice situaţie în care din operaţiunile de recorelare sau recalculare a pensiilor anterior stabilite ar rezulta un cuantum mai mic decât cel aflat în plată se menţine cuantumul avantajos.”

    Prin Decizia nr. 1.073/2008, instanţa constituţională a reţinut că: “Legiuitorul are libertatea să stabilească drepturile de asigurări sociale cuvenite, condiţiile şi criteriile de acordare a acestora, modul de calcul şi cuantumul lor valoric, în raport cu posibilităţile create prin resursele financiare disponibile, şi să le modifice în concordanţă cu schimbările ce se produc în resursele economico-financiare. Prin urmare, situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări, şi nici a celor care consacră dreptul la pensie.

    În plus, Curtea constată că o soluţie contrară celei criticate de autorul excepţiei, prin care legea ar schimba condiţiile privind stagiul de cotizare existente la data deschiderii dreptului la pensie, ar avea semnificaţia unei încălcări a principiului neretroactivităţii legii, contravenind astfel art. 15 alin. (2) din Constituţie.”

   6. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

    La nivelul celor două instanţe europene nu s-a identificat jurisprudenţa relevantă care să vizeze în mod direct problema de drept supusă analizei, în condiţiile în care recalcularea dispusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu putea avea efectul diminuării cuantumului pensiei aflate în plată, pensii stabilite în condiţiile legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare), aşadar, în perioada de activitate a Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare (1 iulie 1977-31 martie 2001), premisă ce ar fi putut antrena invocarea unei vătămări din perspectiva drepturilor omului (cum s-a întâmplat în cazul reducerii pensiilor speciale dispuse prin Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, cu modificările ulterioare).

    În acest context se impune precizarea că, date fiind dispoziţiile art. 180 alin. (7) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare (menţinerea în plată a cuantumului mai avantajos al pensiei în cazul în care în urma recalculării ar rezulta un cuantum mai mic decât cel aflat în plată), nu ar intra în discuţie o “ingerinţă” a statului prin legislaţia adoptată ulterior deschiderii dreptului la pensie, circumscrisă în mod necesar unui scop legitim, de utilitate publică şi justului echilibru între interesul general şi cel particular, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

    De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în jurisprudenţa sa că: “Orice intervenţie a unei autorităţi publice în respectarea liniştitei posesii poate fi justificată numai dacă serveşte unui interes legitim public (sau general). Datorită cunoaşterii directe a societăţii lor şi a nevoilor sale, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a decide ce înseamnă «în interes public». Conform sistemului de protecţie stabilit prin Convenţie, este astfel în sarcina autorităţilor naţionale să efectueze prima evaluare cu privire la existenţa unei probleme de interes public, adoptând măsuri care să interfereze cu exercitarea paşnică a dreptului. Noţiunea de interes public este în mod necesar extensivă. În special, decizia de adoptare a legislaţiei referitoare la beneficiile asigurărilor sociale va implica de obicei luarea în considerare a chestiunii economice şi sociale. Curtea consideră normal ca limitele aprecierii disponibile legislaturii pentru implementarea politicilor sociale şi economice trebuie să fie largi şi să respecte hotărârea legiuitorului cu privire la ce este «în interesul public», cu excepţia cazului când acea hotărâre este vădit fără fundament rezonabil” (paragraful 59 din Cauza Wieczorek c. Polonia din 8 decembrie 2009).

    Pe de altă parte, în decizia de inadmisibilitate dată în Cauza Ana Maria Frimu împotriva României din 7 februarie 2012 (paragrafele 44 şi 45), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că “diminuarea pensiilor reclamantelor, deşi substanţială, constituia o modalitate de a integra aceste pensii in sistemul general de pensii prevăzut de Legea nr. 19/2000, pentru a obţine echilibrul bugetar şi de a corecta disparităţile existente între diferitele sisteme. După exemplul Curţii Constituţionale, Curtea estimează că aceste motive nu ar putea fi considerate nerezonabile sau disproporţionate”, ţinându-se “seama şi de faptul că reforma sistemelor de pensii nu a avut efect retroactiv şi nu a adus atingere drepturilor la prestaţii sociale dobândite în temeiul contribuţiilor plătite în timpul anilor de activitate.”

   7. Opinia procurorului general

    În punctul de vedere exprimat, în primul rând, s-a apreciat că problema de drept înţeleasă, fie ca obiect, fie drept cauză a recursului în interesul legii, nu îşi află originea în dispoziţii legale interpretate şi aplicate neunitar de instanţele de judecată, ci în modalitatea în care în practica judiciară s-a făcut aplicarea precedentei decizii în interesul legii, plasându-se o anumită precaritate asupra caracterului său obligatoriu.

    Or, în doctrina şi jurisprudenţa de până la acest moment s-a considerat că, în general, numai textele legale interpretabile şi care au ocazionat o practică neunitară determină probleme de drept care pot face obiectul recursului în interesul legii.

    Din aceste perspective s-a arătat că, în principal, în prezenta cauza se identifică un fine de inadmisibilitate al sesizării de recurs în interesul legii determinat de cauza practicii judiciare neunitare care, la nivel formal, nu se situează în planul interpretării şi aplicării neunitare a unei norme juridice, ci în planul aplicării unei decizii în interesul legii precedente, prin invocarea unei aparente contrarietăţi între dispozitivul şi considerentele acesteia.

    În al doilea rând, s-a apreciat că sesizarea de recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Ploieşti pune în discuţie o chestiune de lămurire a înţelesului dispozitivului şi a unor părţi din considerentele Deciziei nr. 40/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite; or, atât considerentele, cât şi dispozitivul Deciziei nr. 40/2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite stabilesc suficient de precis că vechimea în muncă prevăzută de art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, ca vechime specială, necesară deschiderii drepturilor la pensie prevăzută de legislaţia în vigoare la acel moment, se ia în considerare în procedura de recalculare a acestor drepturi prevăzută de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

    În al treilea rând, în situaţia în care completul competent să judece recursul în interesul legii va constata că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, la stabilirea punctajului mediu anual recalculat, trebuie utilizat stagiul de cotizare de 20 de ani pentru persoanele încadrate în grupa I de muncă sau 25 de ani pentru persoanele încadrate în grupa a II-a de muncă, în temeiul art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare.

    În susţinerea acestui punct de vedere s-a învederat că, sub aspectul raportului dintre vechimea prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, şi cea prevăzută de art. 14 alin. (1) din acelaşi act normativ, vechimea prevăzută de acest din urmă text constituia o vechime specială, derogatorie de la cea instituită prin art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, fiind stabilită de legiuitor în considerarea activităţii desfăşurate în grupe speciale de muncă.

    Astfel, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare – legea-cadru în materia pensiilor de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, prevedea o vechime minimă în muncă necesară pentru deschiderea drepturilor de pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă de 30 de ani pentru bărbaţi şi de 25 de ani pentru femei, precum şi vârsta de pensionare de 62 de ani bărbaţii şi 57 de ani femeile. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, persoanele încadrate în muncă care aveau o vechime în muncă de cel puţin 30 de ani bărbaţii şi 25 de ani femeile erau pensionate la cererea lor şi la împlinirea vârstei de 60 de ani bărbaţii şi 57 de ani femeile.

    Prin urmare, vechimea în muncă, de cel puţin 30 de ani pentru bărbaţi şi 25 de ani pentru femei, constituia vechimea în muncă aplicabilă, cu titlu de regulă generală, pentru deschiderea dreptului la pensie pentru limită de vârstă şi vechime integrală ori de câte ori printr-o normă specială cuprinsă fie în Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, fie într-un act normativ special nu se prevedea, în acelaşi scop, o vechime în muncă mai redusă, în considerarea muncii desfăşurate în anumite condiţii deosebite determinate de specificul locului de muncă, sectorul de activitate etc.

    O astfel de vechime redusă minimă necesară pentru deschiderea la pensie pentru limită de vârstă şi vechime integrală în muncă era cea prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, de 20 de ani lucraţi efectiv în locuri de muncă care, potrivit legii, se încadrau în grupa I de muncă şi, respectiv, de cel puţin 25 de ani lucraţi efectiv în locuri de muncă care se încadrau în grupa a II-a.

    Prin urmare, vechimea prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, ca vechime în muncă necesară deschiderii drepturilor la pensie pe baza activităţii desfăşurate, de 20 de ani lucraţi efectiv în grupa I de muncă şi 25 de ani lucraţi efectiv în grupa a II-a de muncă, reprezintă stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului anual, în sensul art. 2 alin. (1) şi (3) din normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

    Faţă de conţinutul art. 2 alin. (4) din aceste norme metodologice, împrejurarea că această vechime nu este prevăzută într-un act normativ special, separat de legea-cadru în materia pensiilor în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001, nu poate constitui un argument pentru aplicarea, în procedura de recalculare, ca stagiu de cotizare, a vechimii în muncă de 30 de ani prevăzute de art. 8 din Legea nr. 3/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

    Astfel, caracterul special al unei reglementări de drept poate îmbrăca fie forma unui act normativ distinct, fie a unor articole inserate într-o lege ce are valoarea unei reglementări generale, esenţial fiind ca norma să reglementeze o situaţie de excepţie de la regula generală.

    Pe de altă parte, aplicarea ca stagiu de cotizare a vechimii în muncă, prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, de 20 de ani efectiv lucraţi în grupa I de muncă şi 25 de ani efectiv lucraţi în grupa a II-a de muncă asigură, din perspectiva scopului declarat de legiuitor, acela de a elimina inechităţile din sistemul public de pensii determinate de reglementările diferite în raport cu anul ieşirii la pensie şi actul normativ sub imperiul căruia persoana asigurată s-a pensionat, egalitatea de tratament juridic în privinţa aceloraşi categorii de persoane.

    Este lipsită de relevanţă împrejurarea că această vechime redusă nu era prevăzută într-un act normativ special, de vreme ce raţiunile pentru care legiuitorul a instituit o vechime minimă efectivă pentru deschiderea drepturilor la pensie pentru limită de vârstă şi vechime integrală, mai redusă decât vechimea minimă prevăzută în acelaşi scop de norma cu caracter general, sunt aceleaşi şi constau în acordarea unui beneficiu salariatului, în considerarea muncii desfăşurate în locuri de muncă ce implică un grad mai ridicat de periculozitate, uzura stării de sănătate, suprasolicitare fizică şi/sau psihică, deci a unor situaţii obiective excepţionale, deosebite faţă de munca prestată în condiţii normale.

    Dacă s-ar raţiona în sens contrar şi s-ar aplica, în ipotezele analizate, ca stagiu de cotizare vechimea în muncă prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, pensionarii respectivi ar fi dezavantajaţi, întrucât suma punctajelor anuale realizate de aceştia în perioada de cotizare, determinate conform algoritmului prevăzut de art. 78 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar împărţi la un numitor comun mai mare, de 30 de ani, în condiţiile în care diferenţa dintre această vechime şi cea efectiv realizată în grupele superioare de muncă nu constituie perioadă contributivă.

    Totodată, s-a considerat că aplicarea ca stagiu de cotizare a vechimii în muncă rezultate din însumarea perioadelor prevăzute la art. 14 alin. (1) lit. a) sau b) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, deci a vechimii fictive stabilite de legiuitor pentru deschiderea drepturilor de pensie, iar nu a celei efectiv realizate prin munca prestată în grupele superioare de muncă, conduce la acelaşi dezavantaj, expus anterior.

    Filosofia art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi dedusă pe calea interpretării gramaticale şi sistematice a dispoziţiilor alin. (1) şi (2) ale acestui articol.

    Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor care au lucrat efectiv cel puţin 20 de ani în locuri de muncă care, potrivit legii, se încadrează în grupa I de muncă sau cel puţin 25 de ani în grupa a II-a de muncă li se ia în calcul, la stabilirea pensiei, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe, câte:

   a) un an şi şase luni pentru grupa I de muncă;

   b) un an şi trei luni, pentru grupa a II-a de muncă.

    Scopul acordării acestui spor de grupă este explicat în cuprinsul alin. (2) al aceluiaşi articol, astfel:

    “Pe această bază, persoanele care au lucrat în grupele I şi a II-a de muncă au dreptul, la cerere, să fie pensionate, la împlinirea vârstei de:

    a) 52 ani, pentru grupa I şi 57 ani, pentru grupa II, bărbaţii;

    b) 50 ani, pentru grupa I şi 52 pentru grupa II, femeile.”

    Prin urmare, sporul de grupă de 6 luni pentru un an lucrat în grupa I de muncă şi, respectiv, de 3 luni pentru un an lucrat în grupa a II-a avea, la acel moment, ca finalitate şi justifica deschiderea dreptului de pensie pe baza unei vechimi în muncă efective mai reduse decât vechimea minimă prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, necesară deschiderii drepturilor de pensie pentru munca depusă şi limită de vârstă.

    Aplicând aceste constatări în algoritmul de calcul al pensiilor prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare (preluat de Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare), utilizat şi în procedura de reevaluare a pensiilor stabilite potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, care presupune luarea în considerare, pentru determinarea numărătorului fracţiei, a veniturilor realizate de persoana asigurată, iar la numitor, stagiul de cotizare (vechimea în muncă prevăzută de legea în vigoare la data deschiderii drepturilor de pensie), se observă că prin stabilirea ca stagiu de cotizare a oricărei vechimi în muncă, alta decât cea efectiv realizată de persoana asigurată, cuantumul pensiei este diminuat.

    Aceste aspecte rezultă şi din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, în care se arată că bonusul acordat la stagiul de cotizare recunoscut de legislaţia în vigoare până la data de 1 aprilie 2001 nu reprezintă perioadă contributivă şi că, deşi operaţiunea de recalculare a avut drept scop aplicarea aceloraşi principii sub aspectul modalităţii de calcul al punctajului mediu anual, între persoanele care au desfăşurat activitate în grupele I sau/şi a II-a de muncă au apărut o serie de inechităţi în ceea ce priveşte cuantumul pensiilor.

    Într-o jurisprudenţă deja unificată s-a considerat că beneficiul rezultat din recalcularea pensiei prin utilizarea ca stagiu complet de cotizare a vechimii în muncă prevăzute de art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, de 20 de ani pentru activitatea efectiv desfăşurată în grupa I şi 25 de ani pentru activitatea efectiv desfăşurată în grupa a II-a de muncă nu poate fi cumulate cu beneficiul rezultat din aplicarea majorărilor de punctaj prevăzute de art. II lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 şi art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, exceptările prevăzute de aceste din urmă texte legale, şi anume utilizarea vechimii în muncă necesare deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special, fiind aplicabile pentru identitate de raţiune, şi celor care, la recalcularea pensiei, au beneficiat de creştere directă a punctajului realizat prin utilizarea, ca stagiu de cotizare, a unei vechimi în muncă mai mici decât vechimea în muncă generală prevăzută de art. 8 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie.

    Prin urmare, punctajele suplimentare prevăzute de art. II lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 şi art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi acordate doar atunci când persoanele asigurate au realizat efectiv în grupele superioare de muncă un stagiu de cotizare mai mic de 20 de ani pentru grupa I sau 25 de ani pentru grupa a II-a de muncă, această soluţie îndeplinind funcţiile de recompensare vizate de scopul legii.

   8. Raportul asupra recursului în interesul legii

    Raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, a concluzionat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin care au fost aprobate Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 este:

   – 20 de ani în cazul celor care au lucrat efectiv în grupa I de muncă; şi

   – 25 de ani în cazul celor care au lucrat efectiv în grupa a II-a de muncă, conform art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, cu modificările şi completările ulterioare;

   – 30 de ani (în cazul bărbaţilor) şi 25 de ani (în cazul femeilor), pentru cei care au lucrat efectiv în grupa a III-a de muncă, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, cu modificările şi completările ulterioare.

   9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

    Examinând sesizarea cu recursul în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, s-au reţinut următoarele:

   9.1. Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii s-a apreciat că este îndeplinită cerinţa privind respectarea cerinţelor de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul mai multor curţi de apel din ţară, astfel cum au fost enumerate anterior, fiind ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive (dacă litigiul s-a judecat potrivit Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010), precum şi prin hotărâri judecătoreşti irevocabile (dacă judecata s-a desfăşurat în baza dispoziţiilor Codului de procedură civilă de la 1865).

    Cea de-a doua cerinţă de admisibilitate priveşte obiectul recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi anume să privească probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, întrucât recursul în interesul legii nu poate fi promovat decât pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, potrivit celor deja arătate la secţiunea calificarea obiectului recursului în interesul legii.

    Din punctul de vedere al celei din urmă condiţii de admisibilitate, astfel cum reiese din economia dispoziţiilor ce reglementează acest mecanism de asigurare a practicii unitare, este necesar a se lămuri şi chestiunea raportului dintre această sesizare şi Decizia nr. 40/2008 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii (eventuala identitate de obiect) şi, în acelaşi timp, şi cea a actualităţii problemei de drept cu a cărei dezlegare

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este învestită prin promovarea acestui recurs în interesul legii [în condiţiile în care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în prezent, sunt abrogate prin dispoziţiile art. 196 lit. n) şi, respectiv, lit. p) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare].

    În ceea ce priveşte raportul dintre prezenta sesizare şi cele dezlegate prin Decizia nr. 40/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite în soluţionarea unui recurs în interesul legii, se constată că nu există identitate de obiect, având în vedere că (potrivit calificării obiectului prezentei sesizări), instanţa supremă, în acest dosar, a fost învestită cu interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 de aprobare a Normelor metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare date de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, în timp ce, prin Decizia nr. 40/2008, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii anterior, au fost interpretate dispoziţiile art. 77 alin. (2) raportate la art. 43 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum rezultă din dispozitivul acestei decizii.

    Totodată, din verificarea anexelor prezentului memoriu de recurs în interesul legii s-a constatat că instanţele învestite cu litigii ce intrau în domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi, implicit, a Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin care se tindea la recalcularea sau revizuirea pensiilor stabilite sub imperiul legislaţiei anterioare (Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare), fie nu au făcut aplicarea celor statuate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 40/2008, nefiind învestite cu litigii în care erau incidente dispoziţiile art. 77 alin. (2) coroborate cu art. 43 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare – interpretate prin această decizie (ceea ce infirmă susţinerea autorului sesizării în sensul că pronunţarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 40/2008, dată în recurs în interesul legii ar fi generat practica neunitară), fie s-au raportat, în mod aleatoriu, la anumite argumente preluate din partea expozitivă a deciziei menţionate, iar nu la considerentele deciziei, în speţe în care, în mod identic celei dintâi situaţii, nu erau incidente normele anterior interpretate.

    În acest context se impune a fi făcută precizarea că autoritatea de lucru judecat ce este ataşată actelor jurisdicţionale priveşte nu numai dispozitivul, dar şi considerentele pe care acesta se sprijină, conform celor statuate prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 (citate anterior) cu referire la propriile sale decizii. Cum şi deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, în exercitarea acestei competenţe speciale, sunt acte jurisdicţionale – altele decât hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de judecată potrivit competenţelor lor de drept comun -, similare deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională potrivit competenţei sale legale, rezultă că şi în privinţa acestora autoritatea de lucru judecat operează în mod identic.

    Ca atare, autoritatea de lucru judecat ataşată unei decizii pronunţate în interesul legii priveşte în mod necesar şi prioritar dispozitivul actului jurisdicţional pronunţat în condiţiile legii, în timp ce considerentele care se bucură de autoritate de lucru judecat sunt cele care sprijină şi explicitează soluţia adoptată (considerente decisive), precum şi cele prin care s-au dat anumite dezlegări unor chestiuni litigioase ce au legătură cu obiectul dedus judecăţii şi care au fost dezbătute în proces (considerente decizorii); în actualul Cod de procedură civilă (în vigoare din 15 februarie 2013), acest efect al hotărârii judecătoreşti este consacrat ca atare prin dispoziţiile art. 430 alin. (2), în timp ce, sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865 (în vigoare la data pronunţării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 40/2008), autoritatea de lucru judecat şi a considerentelor enunţate era recunoscută în cea mai mare parte a doctrinei, cât şi pe cale jurisprudenţială.

    Autoritatea de lucru judecat nu poate fi recunoscută în mod autonom unor considerente, întrucât, în raport cu dispozitivul, acestea se află într-un raport de accesorietate şi, cu atât mai puţin, nu este posibilă atribuirea calităţii de considerente unor argumente redate în expozeul deciziei în interesul legii dintre cele reţinute de instanţele judecătoreşti în orientările jurisprudenţiale divergente în adoptarea soluţiilor, neînsuşite de instanţa supremă în cadrul considerentelor proprii.

    În consecinţă, problema de drept ce se cere a fi dezlegată prin prezenta sesizare nu a mai făcut obiectul unui recurs în interesul legii pronunţat anterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât prezentul recurs este admisibil şi din acest punct de vedere.

    În ce priveşte actualitatea problemei de drept ce formează obiectul judecăţii, se apreciază că aceasta este pe deplin justificată dată fiind evoluţia legislativă în această materie.

    Deşi nu este enunţată în mod explicit în dispoziţiile Codului de procedură civilă, se consideră că necesitatea analizei acestei condiţii reiese din scopul intrinsec al declanşării unui recurs în interesul legii, anume de a unifica o practică judiciară ulterioară pronunţării deciziei în interesul legii prin care s-a dat o interpretare unitară unei dispoziţii legale interpretate şi aplicate în mod diferit de instanţele judecătoreşti până la momentul la care aceasta devine obligatorie (control a posteriori), concluzie ce decurge din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 517 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură civilă; altfel spus, acele dispoziţii legale supuse interpretării prin recursul în interesul legii sunt susceptibile, în mod legal, de aplicare ulterioară în litigiile cu care instanţele judecătoreşti sunt sau vor fi învestite după pronunţarea şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziei pronunţate asupra recursului în interesul legii.

    Totodată, actualitatea problemei de drept nu este infirmată nici de dispoziţiile art. 518 din Codul de procedură civilă potrivit cărora: “Decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării”, chiar în condiţiile în care, astfel cum deja s-a arătat, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată prin art. 196 lit. n) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, iar Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin art. 196 lit. p) din acelaşi act normativ.

    Cea din urmă concluzie este susţinută de împrejurarea că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (actul normativ actual în această materie), pe rolul instanţelor judecătoreşti au fost deduse judecăţii cereri de chemare în judecată prin care se solicită soluţionarea unor raporturi juridice guvernate, pe temeiul principiului tempus regit actum, de prevederile legale supuse interpretării prin prezentul recurs în interesul legii.

    Aşadar, recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerinţele impuse de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, cu referire la autorii sesizării şi existenţa unei jurisprudenţe neunitare relativ la problemele de drept ce se cer a fi dezlegate, aşa cum s-a arătat anterior.

   9.2. Referitor la problema de drept soluţionată în mod neunitar de instanţele judecătoreşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, prin art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, s-a prevăzut că procedura de recalculare se desfăşoară începând cu data intrării în vigoare a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă până la data de 1 ianuarie 2006.

    Pe de altă parte, conform art. 7 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, decizia prin care s-a stabilit punctajul mediu anual determinat prin recalcularea prevăzută de actul normativ şi cuantumul pensiei cuvenite poate fi modificată la cerere în baza actelor doveditoare prezentate de pensionar, întocmite conform prevederilor legale, din care rezultă alte date şi elemente decât cele utilizate la recalculare, referitoare la drepturi cu caracter salarial care, conform Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, se au în vedere la stabilirea punctajului mediu anual sau la stagii de cotizare realizate până la data 1 aprilie 2001; pe de altă parte, în situaţia în care se constată erori de calcul, decizia de pensie poate fi revizuită din oficiu, cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

    Art. 7 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că cererile prevăzute la alin. (3) (prin care se solicită modificarea deciziei de recalculare pe baza unor noi acte doveditoare) şi pentru care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, nu stabileşte un termen de decădere (deci care, în principiu, poate fi formulată oricând după obţinerea noilor dovezi) se soluţionează în termenul prevăzut de art. 86 din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare (45 de zile calendaristice de la data depunerii cererii, termen care se adresează autorităţii competente pentru soluţionarea ei – casa teritorială de pensii, conform textului invocat); în plus, art. 7 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, are ca premisă cazul în care cererea prevăzută de art. 7 alin. (3) se depune chiar după 5 ani sau mai mult de la data plăţii drepturilor recalculate, iar, dacă cererea este admisă, se procedează în condiţiile art. 169 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume pensia recalculată se acordă începând cu luna următoare celei în care s-a depus cererea de recalculare.

    În acelaşi timp, art. 180 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a prevăzut că pensiile stabilite pe baza Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, au devenit pensii în sensul legii noi, astfel: “La data intrării în vigoare a prezentei legi, pensiile de asigurări sociale de stat, pensiile suplimentare, pensiile de asigurări sociale pentru agricultori, stabilite pe baza legislaţiei anterioare, precum şi ajutoarele sociale stabilite potrivit legislaţiei de pensii devin pensii în înţelesul prezentei legi”, iar art. 171 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în mod similar, a prevăzut că, “la data intrării în vigoare a prezentei legi, pensiile din sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv categoriile de pensii prevăzute la art. 1 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, devin pensii în înţelesul prezentei legi”.

    În consecinţă, dată fiind această novaţie legislativă, rezultă că şi cei al căror drept la pensie s-a deschis sub imperiul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, din punctul de vedere al mijloacelor procesuale de asigurare a respectării drepturilor lor pot recurge la invocarea dispoziţiilor din actele normative succesive, anume art. 89 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că, “în situaţia în care se constată erori în stabilirea şi în plata drepturilor de pensie, se vor opera revizuirile şi modificările legale, atrăgând, după caz, răspunderea celor vinovaţi”, sau ale art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, având un conţinut similar: “În situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii, respectiv casa de pensii sectorială operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire.”

    Prin urmare, se constată că şi în prezent este posibilă aplicarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, în procesele declanşate în condiţiile arătate, chiar dacă acest act normativ este abrogat, întrucât evaluarea în vederea recalculării şi recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001 (aşadar, în baza Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare), în mod necesar trebuie a fi realizată în baza Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât raportul juridic de drept material este guvernat de aceste norme.

    Aceste acte normative, aplicabile efectelor viitoare ale deciziilor de pensionare emise sub imperiul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, şi aflate în plată la momentul adoptării lor, au valoare de acte normative tranzitorii, astfel încât şi pensiilor stabilite sub legea veche să le poată fi aplicate, pentru efectele lor viitoare, dispoziţiile legii noi, date fiind prevederile art. 180 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare (şi, consecutiv, art. 171 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare), cu atât mai mult cu cât legile ulterioare operează cu alte noţiuni şi categorii juridice pentru stabilirea dreptului la pensie şi care, în mod evident, nu au un corespondent în prevederile legii vechi: stagiu de cotizare – minim, complet şi total; punctaj lunar, punctaj anual, punctaj mediu anual, punct de pensie, valoarea punctului de pensie – stabilit prin legea bugetului asigurărilor de stat etc.

    În sensul anterior menţionat sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-au aprobat Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare:

    “(1) Evaluarea pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, se efectuează pe baza prevederilor Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare.

    (2) Prezentele norme metodologice reglementează modalităţile de rezolvare unitară a problemelor care apar ca urmare a unor interpretări diferite ale prevederilor legale, generate de evoluţia în timp a legislaţiei de pensii.”

    Aşadar, raţiunea adoptării acestor acte normative, pe lângă scopul general de reformare a sistemului de pensii (la nivel de politică statală) şi respectarea principiului înscris în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, “la condiţii egale de pensionare, pensii egale, indiferent de anul ieşirii la pensie”, în concret, a privit fie stabilirea unor echivalenţe legale între condiţiile pe baza cărora, în temeiul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, se dobândea dreptul la pensie şi cele din legea nouă (în măsura în care acestea sunt comune (vechime în muncă, vârstă de pensionare etc.), fie asimilarea unor noţiuni din legea veche cu cele din legile succesive.

    În cea din urmă categorie, cu titlu exemplificativ, pot fi menţionate dispoziţiile art. 2 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care asimilează vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie cu noţiunea de stagiul complet de cotizare, în termenii de referinţă ai Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare; de asemenea, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale asimilează stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, pe durata programului normal de lucru din luna respectivă, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale [conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare]; Legea nr. 226/2006 a fost adoptată în aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, aşadar, în domeniul de aplicare a legii ulterioare şi, pentru acest motiv, cu incidenţă pentru cei al căror drept la pensie s-a deschis sub imperiul noii legi (după data de 1 aprilie 2001), dar care, până la intrarea în vigoare a acesteia, au desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare – Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare – în grupa I de muncă.

    Totodată, recalcularea prevăzută de art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, a impus determinarea punctajului mediu anual (şi a cuantumului fiecărei pensii) cu respectarea prevederilor Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale ordonanţei de urgenţă anterior menţionate, noţiunea de punctaj mediu anual neavând un corespondent conceptual în legislaţia anterioară, întrucât sub imperiul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, algoritmul de stabilire a dreptului la pensie de asigurări sociale privea, în esenţă, raportarea doar la noţiunile legale de vechime în muncă, retribuţie tarifară, grupe de muncă şi vârsta legală de pensionare [art. 1 alin. (2) şi (3), art. 2 alin. (1) din lege].

    Or, pentru determinarea punctajului mediu anual potrivit Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, era necesară utilizarea parametrului legal de stagiu complet de cotizare, noţiune, de asemenea, fără un echivalent în Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, şi asimilată de art. 2 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie (proprie şi Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare); în acelaşi sens sunt şi prevederile art. 160 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la intrarea în vigoare a prezentei legi constituie stagiu de cotizare.

    Dacă, în privinţa mijloacelor procesuale, dispoziţiile legii noi sunt pe deplin aplicabile, în ce priveşte raportul de drept substanţial (stabilirea dreptului la pensie), acesta este guvernat de legea sub imperiul căreia dreptul s-a născut.

    Astfel, aplicarea principiului fundamental de drept tempus regit actum presupune că dreptul la pensie de asigurări sociale de stat se stabileşte faţă de condiţiile prevăzute de actul normativ în vigoare la data deschiderii dreptului la pensie, aspect confirmat de jurisprudenţa instanţelor naţionale, de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, precum şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului; în consecinţă, ca regulă (excepţia fiind actele normative speciale), condiţiile înscrierii la dreptul la pensie pentru cei al căror drept s-a deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data pensionării, anume Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, cei pensionaţi după intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, dobândesc dreptul la pensie în condiţiile prevăzute de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare (situaţie valabilă pentru intervalul 1 aprilie 2001-31 decembrie 2010), în timp ce după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare (1 ianuarie 2011), se vor supune condiţiilor prevăzute de cel din urmă act normativ.

    Cu deplina respectare a acestui principiu, în procesul de reformare a sistemului de pensii, cu referire la adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a prevăzut în mod explicit:

    “Determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii se face pe baza datelor, elementelor şi informaţiilor din documentaţiile de pensie aflate în păstrarea caselor teritoriale de pensii, cu respectarea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004 privind efectuarea operaţiunilor de evaluare în vederea recalculării pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000.”

    În consecinţă, documentaţia şi condiţiile legale avute în vedere la data deschiderii dreptului la pensie de legislaţia anterioară (în principal, Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, ce interesează din perspectiva obiectului judecăţii în prezentul recurs în interesul legii), în mod necesar erau valorificate în procedura de evaluare şi recalculare, documentaţie ce putea fi completată în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

    Astfel cum deja s-a arătat, calificarea angajaţilor pentru deschiderea dreptului la pensie integrală pentru munca depusă şi limita de vârstă în sistemul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, presupunea verificarea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege, şi anume: vechimea în muncă, retribuţia tarifară, grupa de muncă şi vârsta legală de pensionare.

    Art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, prevedea regula în materie în sensul că:

    “(1) Personalul muncitor, care are o vechime în muncă de minimum 30 ani bărbaţii şi 25 ani femeile, are dreptul la pensie pentru munca depusă şi limita de vârstă, la împlinirea vârstei de 62 ani bărbaţii şi 57 ani femeile.”

    Totodată, art. 9 alin. (1) din lege dispunea astfel:

    “(1) Vechimea în muncă ce se ia în considerare la stabilirea pensiilor pentru munca depusă este timpul cât o persoană a fost încadrată în baza unui contract de muncă.”

    Pe de altă parte, art. 11 alin. (1) şi (2) din lege prevedeau:

    “(1) Pensia integrală pentru munca depusă şi limita de vârstă se determină în procente din retribuţia tarifară, diferenţiate pe tranşe de retribuţii şi grupe de muncă, stabilite potrivit legii.

    (2) Procentele corespunzătoare grupelor I şi II de muncă se aplică persoanelor care au lucrat efectiv în aceste grupe cel puţin 20 ani în grupa I sau 25 ani în grupa II de muncă; dacă au lucrat mai puţin, la procentele corespunzătoare grupei III se acordă un spor proporţional cu timpul efectiv lucrat în grupele I şi II.”

    În plus, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, dispunea astfel:

    “(1) Persoanelor care au lucrat efectiv cel puţin 20 ani în locuri care, potrivit legii, se încadrează în grupa I de muncă sau cel puţin 25 ani în grupa II de muncă, la stabilirea pensiei li se ia în calcul, pentru fiecare an lucrat în aceste grupe câte:

    a) un an şi şase luni pentru grupa I de muncă;

    b) un an şi trei luni pentru grupa II de muncă.”

    Or, din coroborarea dispoziţiilor art. 9, art. 11 alin. (1) şi ale art. 14 alin. (1) din lege rezultă că cei care au lucrat efectiv 20 de ani în grupa I de muncă ori 25 de ani în grupa a II-a de muncă, dacă îndeplineau şi condiţia vârstei legale de pensionare [cu aplicarea şi a dispoziţiilor art. 14 alin. (2) şi (3)], se calificau pentru pensie integrală pentru munca depusă şi limită de vârstă.

    Ca atare, în cazul acestora, vechimea integrală în muncă pentru a li se deschide dreptul la pensie integrală pentru munca depusă şi limită de vârstă era vechimea efectivă de 20 de ani (pentru cei care au lucrat această perioadă în grupa I de muncă) şi, respectiv, de 25 de ani (pentru cei care au lucrat în tot acest interval în grupa a II-a de muncă), prin urmare, vechimea prevăzută de lege ca perioadă lucrată efectiv în aceste grupe superioare de muncă, iar nu suma dintre această vechime în muncă şi sporul fictiv acordat de lege, pe baze obiective şi rezonabile, prin dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare.

    Pentru valorificarea acestui stagiu fictiv (perioadă necontributivă) a fost adoptat un alt act normativ reparatoriu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, aprobată prin Legea nr. 154/2009, care, prin art. I a completat dispoziţiile Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, prin introducerea art. 782, text care prevedea acordarea unui număr suplimentar de puncte, cuantificate în mod expres, pentru fiecare an/lună de spor realizat în grupele I şi a II-a de muncă, între beneficiarii aceste norme fiind desemnaţi şi cei cărora li s-au recalculat drepturile de pensie conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia celor în cazul cărora, pentru determinarea punctajului mediu anual, s-a utilizat vechimea în muncă necesară deschiderii dreptului la pensie prevăzută de acte normative cu caracter special.

    Cu referire la acelaşi aspect, ulterior au mai fost adoptate Legea nr. 218/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 209/2008 pentru modificarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, aprobată prin Legea nr. 155/2009, cu modificările ulterioare.

    Succesiunea acestor acte normative este redată în Decizia nr. 119/2012, în care, Curtea Constituţională, efectuând un control de constituţionalitate a dispoziţiilor art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008, aprobată prin Legea nr. 154/2009, şi ale art. I pct. 3 şi art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 209/2008, aprobată prin Legea nr. 155/2009, cu modificările ulterioare, a reţinut următoarele:

    “Dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008 au instituit o reglementare cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au desfăşurat activitatea în fostele grupe I sau II de muncă. Ulterior, prin Legea nr. 218/2008 (…) a fost instituită o reglementare având un scop similar, care nu a abrogat însă dispoziţiile vizând aceeaşi materie ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 100/2008. În vederea evitării eventualelor disfuncţionalităţi ce puteau apărea din aplicarea simultană a două acte normative cu conţinut similar, Guvernul a emis Ordonanţa de urgenţă nr. 209/2008, care a preluat reglementarea celor două acte normative anterioare.”

    Referitor la acordarea unui tratament diferenţiat prin legislaţia de asigurări sociale în beneficiul celor care au lucrat în aceste condiţii speciale de muncă (aplicabil, pentru identitate de raţiune, şi în privinţa celor care, sub imperiul legislaţiei anterioare, au lucrat în grupele superioare de muncă), Curtea Constituţională a reţinut, prin considerentele Deciziei nr. 1.126/2008, că “situaţia obiectiv diferită care diferenţiază tratamentul juridic aplicabil asiguraţilor constă în perioada cât aceştia au cotizat lucrând în condiţii speciale, expunându-se prin urmare unor condiţii suplimentare de risc şi solicitare. Aşadar, o perioadă considerabil mai lungă de muncă în aceste condiţii justifică un tratament juridic mai favorabil, sub aspectul acordării dreptului la pensie, al celor care au contribuit în aceste condiţii, în raport cu cei care au lucrat astfel pentru perioade mai scurte şi care beneficiază totuşi de o reducere a vârstelor de pensionare”.

    Totodată, se constată că art. 3 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, stabilea:

    “(1) Dreptul la pensia de asigurări sociale este recunoscut tuturor cetăţenilor ţării care au desfăşurat o activitate permanentă pe baza unui contract de muncă şi pentru care unităţile socialiste au depus contribuţia prevăzută de lege, la fondul de asigurări sociale de stat.”

    Din interpretarea acestui text rezultă că, pentru toată durata în care un cetăţean a desfăşurat o activitate permanentă pe baza unui contract de muncă [perioadă care, în condiţiile art. 9 alin. (1) din lege, constituie vechime în muncă], angajatorul a avut obligaţia de a achita contribuţia prevăzută de lege la fondul de asigurări sociale de stat, întrucât doar în aceste condiţii dreptul la pensia de asigurări sociale era recunoscut angajatului.

    Ca atare, deşi principiul contributivităţii nu era prevăzut în mod expres în conţinutul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum era enunţat de art. 2 lit. e) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, sau, ca în prezent, în art. 2 lit. c) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, se constată că acesta avea o consacrare în conţinutul legii, sub forma obligaţiei imperative de a se achita contribuţia la fondul asigurărilor sociale de stat.

    În aceste condiţii apare pe deplin justificată dispoziţia din art. 2 alin. (1) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, de a se considera că “stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual reprezintă vechimea integrală în muncă prevăzută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului la pensia de care persoana beneficiază sau care i se cuvine la data începerii operaţiunilor de evaluare”, întrucât, în toată perioada în care un angajat a desfăşurat o activitate permanentă pe baza unui contract de muncă [perioadă ce constituie vechimea sa în muncă, potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare], a fost achitată contribuţia la fondul asigurărilor sociale de stat.

    De altfel, această interpretare corespunde şi definiţiei legale a stagiului de cotizare din art. 8 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare: “Constituie stagiu de cotizare perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţiile stabilite prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte”, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, precedată de Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, a fost adoptată tocmai pentru a se asigura adecvarea dispoziţiilor legislaţiei anterioare la prevederile Legii nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

    Art. 2 alin. (3) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că “Pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual va fi cel reglementat de Legea nr. 3/1977.”

    Cu alte cuvinte, stagiul complet de cotizare va fi reprezentat de vechimea integrală în muncă prevăzută de Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, pentru recunoaşterea dreptului la pensie integrală pentru munca depusă şi limită de vârstă, vechime prevăzută în mod diferenţiat de lege, în funcţie de grupa de muncă în care acea persoană a lucrat efectiv.

    În consecinţă, pentru cei al căror drept la pensie a fost stabilit în perioada 1 iulie 1977-31 martie 2001 şi care au lucrat efectiv 20 de ani în grupa I de muncă ori 25 de ani în grupa a II-a de muncă rezultă că stagiul complet de cotizare coincide cu vechimea integrală în muncă prevăzută de art. 14, vechime la împlinirea căreia (cumulată cu condiţia vârstei legale de pensionare, derogatorie şi aceasta) aveau vocaţia înscrierii la pensia integrală pentru munca depusă şi limita de vârstă.

    Doar în cazul persoanelor ale căror drepturi la pensie au fost stabilite în acelaşi interval şi care au lucrat în grupa a III-a de muncă stagiul complet de cotizare este de 30 de ani în cazul bărbaţilor şi de 25 de ani în cazul femeilor, prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, care consacră vechimea integrală în muncă de drept comun.

    Dispoziţiile art. 14 din acelaşi act normativ sunt dispoziţii de excepţie de la regulă, aşadar aplicabile în mod prioritar în interpretarea coroborată a art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, menite a asigura un regim juridic mai favorabil, pentru motive de ordin obiectiv şi rezonabil, celor care au lucrat în grupele superioare de muncă, grupa I şi grupa a II-a de muncă, în sistemul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare.

    În concluzie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin care au fost aprobate Normele metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare date de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 este:

   – 20 de ani în cazul celor care au lucrat efectiv în grupa I de muncă; şi

   – 25 de ani în cazul celor care au lucrat efectiv în grupa a II-a de muncă, conform art. 14 din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, cu modificările şi completările ulterioare;

   – 30 de ani (în cazul bărbaţilor) şi 25 de ani (în cazul femeilor), pentru cei care au lucrat efectiv în grupa a III-a de muncă, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, cu modificările şi completările ulterioare.

    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:

    Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Ploieşti.

    Stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005 privind recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) şi (3) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 1.550/2004 de aprobare a Normelor metodologice de evaluare a pensiilor din sistemul public, stabilite în fostul sistem al asigurărilor sociale de stat potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, în vederea recalculării în conformitate cu principiile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, stagiul complet de cotizare utilizat la determinarea punctajului mediu anual pentru persoanele ale căror drepturi de pensie s-au deschis în intervalul 1 iulie 1977-31 martie 2001 este:

   – 20 de ani în cazul celor care au lucrat efectiv în grupa I de muncă; şi

   – 25 de ani în cazul celor care au lucrat efectiv în grupa a II-a de muncă, conform art. 14 din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare;

   – 30 de ani (în cazul bărbaţilor) şi 25 de ani (în cazul femeilor), pentru cei care au lucrat efectiv în grupa a III-a de muncă, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare.

    Obligatorie, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2015.