Social-Juridic

RIL 7/2015

Decizia nr. 7/2015

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

 COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Decizie nr. 7/2015 din 16/03/2015                                  Dosar nr. 1/2015

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 234 din 06/04/2015

    Livia Doina Stanciu – preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Lavinia Curelea – preşedintele Secţiei I civile
Roxana Popa – preşedintele Secţiei a II-a civile
Ionel Barb – preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal
Mirela Sorina Popescu – preşedintele Secţiei penale
Ilie Iulian Dragomir – judecător la Secţia penală – judecător-raportor
Ioana Bogdan – judecător la Secţia penală
Gheorghe Aurel Ilie – judecător la Secţia penală
Lavinia Valeria Lefterache – judecător la Secţia penală
Angela Dragne – judecător la Secţia penală
Geanina Cristina Arghir    – judecător la Secţia penală
Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală
Valentin Horia Şelaru – judecător la Secţia penală
Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală
Mariana Ghena – judecător la Secţia penală
Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală
Luciana Mera – judecător la Secţia penală
Florentina Dragomir – judecător la Secţia penală
Săndel Lucian Macavei – judecător la Secţia penală
Carmen Elena Popoiag – judecător la Secţia I civilă
Lavinia Dascălu    – judecător la Secţia I civilă
Iulia Manuela Cîrnu – judecător la Secţia a II-a civilă
Aurelia Motea – judecător la Secţia a II-a civilă
Emanuel Albu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Viorica Trestianu – judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1/2015 este constituit conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, raportat la dispoziţiile art. 272 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Şedinţa completului este prezidată de doamna Livia Doina Stanciu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

    La şedinţa de judecată participă procurorul-şef al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Iuliana Nedelcu.

    La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent din cadrul secţiilor unite, doamna Monica Eugenia Ungureanu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 273 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de către de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vederea interpretării unitare a dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură penală cu privire la “măsurile preventive aplicabile minorilor, în sensul dacă la momentul soluţionării în primă instanţă, a acţiunii penale prin luarea unei măsuri educative, încetează de drept măsura preventivă dispusă anterior faţă de minor”.

    Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, învederând că examenul jurisprudenţei penale actuale a evidenţiat mai multe orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare:

   1. Potrivit unei orientări jurisprudenţiale se consideră că art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală prevede o cauză legală de încetare de drept a măsurii preventive care trebuie valorificată la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale; altfel, textul devine inaplicabil, întrucât la momentul rămânerii definitive se va proceda la punerea în executare a măsurii educative.

   2. Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat, similar cu situaţia majorului, că măsura preventivă poate subzista de-a lungul întregului proces penal, momentul terminus putând fi determinat de punerea în aplicare a sancţiunii.

    A fost precizată opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că soluţia legală este cea exprimată de prima orientare jurisprudenţială, pentru următoarele motive:

    În capitolul II al titlului III al Părţii speciale a Codului de procedură penală, care reglementează în secţiunea a II-a “Deliberarea şi hotărârea instanţei”, dispoziţiile art. 399 alin. (1) prevăd cu caracter de principiu faptul că instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat. De asemenea, potrivit alin. (3) lit. d) al aceluiaşi text de lege, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă o măsură educativă.

    Art. 399 alineatul (4) din Codul de procedură penală prevede că hotărârea pronunţată în condiţiile alin. (1) şi (2) cu privire la măsurile preventive este executorie.

    În contextul dispoziţiilor privitoare la încetarea de drept a măsurilor preventive s-a arătat că dispoziţiile art. 241 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează cazurile generale de încetare a măsurilor preventive, indiferent de natura lor. Totodată, prin art. 241 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală se creează cadrul reglementării distincte a unor cazuri speciale de încetare a măsurilor preventive. Asemenea cazuri speciale se regăsesc în art. 399 alin. (3) din Codul de procedură penală, aplicabile numai arestului preventiv.

    S-a susţinut că o primă problemă în acest context normativ este calificarea art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, apreciind că reprezintă o cauză specială de încetare de drept a arestării preventive, specifică fazei de judecată.

    Analizând dispoziţia legală conţinută de art. 399 alin. (1) şi alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, rezultă că textul de lege prevede o cauză legală de încetare de drept a măsurii preventive care trebuie valorificată la momentul soluţionării în fond a acţiunii penale.

    În ce priveşte momentul valorificării acestei cauze penale, dispoziţia legală citată statuează obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal faţă de inculpatul minor şi a punerii de îndată în libertate a acestuia atunci când pronunţă o măsură educativă, indiferent de natura acesteia (privativă ori neprivativă de libertate), măsura fiind executorie.

    Astfel, art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, fiind o cauză specială de încetare de drept a măsurii arestării preventive, dispoziţia instanţei de fond privind încetarea de drept a acestei măsuri preventive este o hotărâre pronunţată în condiţiile art. 399 alin. (1) din acelaşi cod şi, conform art. 399 alin. (4) al aceluiaşi act normativ, are caracter executoriu.

    Chiar dacă s-ar considera că art. 399 alin. (4) din Codul de procedură penală nu ar prevedea în mod expres că dispoziţia instanţei, întemeiată pe art. 399 alin. (3) lit. d) din acelaşi cod, de punere de îndată în libertate, este executorie, un asemenea caracter rezultă din interpretarea gramaticală a acestui text care utilizează sintagma de îndată cu privire la punerea în libertate, precum şi din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 399 alin. (1) – (3) din Codul de procedură penală. Astfel, alin. (3), prin utilizarea sintagmei de asemenea, trimite la un regim juridic identic alin. (1) şi (2) ale art. 399 din Codul de procedură penală, inclusiv sub aspectul caracterului executoriu, prevăzut de art. 399 alin. (4) din acelaşi cod.

    Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Livia Doina Stanciu, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE,

    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

   1. Problema de drept ce a generat practica neunitară

    Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 399 alin. (1) şi (3) lit. d) din Codul de procedură penală referitoare la măsurile preventive aplicabile minorilor, în sensul dacă la momentul soluţionării în primă instanţă a acţiunii penale, prin luarea unei măsurii educative, încetează de drept măsura preventivă dispusă anterior faţă de minor.

   2. Examenul jurisprudenţial

    Prin recursul în interesul legii se arată că, în urma verificării jurisprudenţei naţionale, în materia măsurilor preventive aplicabile minorilor, în condiţiile soluţionării acţiunii penale prin luarea unei măsuri educative, a fost identificată problema de drept referitoare la modalitatea aplicării art. 399 alin. (1) şi (3) lit. d) din Codul de procedură penală, cu referire la constatarea încetării de drept a măsurii preventive, la momentul pronunţării primei instanţe sau la momentul rămânerii definitive, fiind evidenţiate două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare în materie.

   3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

   3.1. Potrivit unei orientări jurisprudenţiale mai frecvent întâlnite s-a considerat că în ipoteza sus-menţionată, art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală prevede o cauză legală de încetare de drept a măsurii preventive ce trebuie valorificată la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale; altfel, textul devine inaplicabil, întrucât la momentul rămânerii definitive se va proceda la punerea în executare a măsurii educative (anexa 1: Sentinţa penală nr. 506 din 5 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.016/300/2014 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 905 din 21 august 2014 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală; Sentinţa penală nr. 763 din 6 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 4.821/270/2014 de Judecătoria Oneşti, definitivă la 27 octombrie 2014 prin neapelare; Sentinţa penală nr. 653 din 16 septembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 9.970/300/2014 de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, definitivă prin decizia penală Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală).

   3.2. Într-o a doua orientare a practicii judecătoreşti, cu privire la acelaşi aspect s-a considerat că, similar cu situaţia majorului, măsura preventivă poate subzista de-a lungul întregului proces penal, momentul terminus putând fi determinat de punerea în executare a sancţiunii (anexa 2: Sentinţa penală nr. 56 din 19 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 7.065/90/2013 de Tribunalul Vâlcea, definitivă prin Decizia penală nr. 322/A din 2 iunie 2014 a Curţii de Apel Piteşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie; Sentinţa penală nr. 2.181 din 17 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 14.474/233/2014 de Judecătoria Galaţi, definitivă la 11 noiembrie 2014, prin neapelare; Sentinţa penală nr. 347 din 19 septembrie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 6.038/314/2014 de Judecătoria Suceava, definitivă la 14 octombrie 2014, prin neapelare; Sentinţa penală nr. 328 din 1 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.531/279/2014 de Judecătoria Piatra-Neamţ, definitivă la 20 octombrie 2014, prin neapelare).

   4. Opinia procurorului general

    Soluţia propusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Serviciul judiciar a fost în sensul că, la momentul soluţionării în primă instanţă a acţiunii penale, prin luarea unei măsuri educative, încetează de drept măsura preventivă dispusă anterior faţă de inculpatul minor, dispoziţia având caracter executoriu.

   5. Raportul asupra recursului în interesul legii

    Proiectul de soluţie propus prin raportul întocmit în cauză reflectă prima soluţie identificată de examenul jurisprudenţial, în sensul că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură penală, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, măsura arestării preventive luată anterior faţă de inculpatul minor încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv.

    S-a argumentat, în esenţă, că întrucât în dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, legiuitorul se referă la “o măsură educativă”, fără a face vreo distincţie între măsurile educative neprivative de libertate şi măsurile educative privative de libertate, rezultă că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală privesc atât măsurile educative neprivative de libertate, cât şi măsurile educative privative de libertate.

    Ca urmare, deşi soluţia legislativă adoptată în art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală trebuie revizuită, în sensul limitării dispoziţiilor acestui text de lege la măsurile educative neprivative de libertate, existând propuneri de amendamente în acest sens formulate la proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, până la modificarea art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală distincţia între măsurile educative neprivative de libertate şi măsurile educative privative de libertate nu are bază legală.

    În concluzie, în lipsa unui temei legal, până la o viitoare intervenţie a legiuitorului, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală nu se poate distinge între măsurile educative neprivative de libertate şi măsurile educative privative de libertate, iar o atare distincţie, în baza cadrului legal în vigoare, pune în discuţie conformitatea cu art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

   6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

    Chestiunea de drept “dacă la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale prin luarea unei măsuri educative încetează de drept măsura preventivă dispusă anterior faţă de minor” este în sensul primei orientări jurisprudenţiale, fiind în concordanţă cu argumentele de drept reglementate, atât prin legislaţia internă, cât şi prin legislaţia internaţională.

   6.1. Dispoziţii legale incidente

   – Dispoziţia legală supusă dezlegării: art. 399 din Codul de procedură penală potrivit căruia:

    “(1) Instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat.

    (2) În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.

    (3) De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă:

    a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;

    b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere;

    c) o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii;

    d) o măsură educativă.

    (4) Hotărârea pronunţată în condiţiile alin. (1) şi (2) cu privire la măsurile preventive este executorie.”

   – Dispoziţia legală din Codul de procedură penală din 1969: art. 350 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală:

    “În caz de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv.

    De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv, atunci când pronunţă:

    a) o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;

    b) o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul de muncă;

    c) amenda;

    d) o măsură educativă.”

   6.2. Premisa dezlegării chestiunii de drept este aceea că textul art. 339 alin. (1), alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală a fost preluat din legislaţia anterioară (art. 350 alin. 3), jurisprudenţa fiind constantă în a considera ipotezele enumerate ca determinând încetarea de drept a măsurii şi în consecinţă interpretarea sistematică a alin. (3) al textului actual, respectiv aspectul că toate cazurile enumerate, inclusiv cel de la lit. d), vor determina aceeaşi soluţie a încetării de drept a măsurii preventive.

    Caracterul executoriu al punerii în libertate se deduce din sintagma “de îndată”, inclusă în textul alin. (3), chiar dacă legiuitorul a omis enumerarea acestei situaţii în alin. (4).

    Aceeaşi soluţie rezultă şi dintr-o interpretare strict literală ori gramaticală, alin. (3) adăugând noi ipoteze alineatelor anterioare, aspect marcat de legiuitor prin menţiunea “de asemenea” în debutul dispoziţiei.

    De altfel şi în doctrină1 s-a exprimat punctul de vedere potrivit căruia “indiferent de infracţiune şi de tipul măsurii educative, este obligatorie punerea în libertate a inculpatului minor la momentul pronunţării hotărârii în primă instanţă”, măsura fiind executorie.

   1 V. Văduva, în “Noul Cod de procedură penală comentat”, Ed. Hamangiu, 2014, p. 989.

    Dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, privitoare la judecata în primă instanţă, prevăd explicit că “instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă: d) o măsură educativă.”

    Or, utilizarea sintagmei “de îndată” în contextul pronunţării hotărârii în primă instanţă, în cadrul prevederilor care reglementează dispoziţiile primei instanţe în materia măsurilor preventive, conduce la concluzia că momentul punerii în libertate a inculpatului minor arestat preventiv este momentul soluţionării cauzei în primă instanţă, iar nu momentul rămânerii definitive a hotărârii primei instanţe. Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a nu conferi caracter executoriu dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, nu ar fi utilizat sintagma “de îndată” în cuprinsul prevederilor art. 399 alin. (3) din Codul de procedură penală.

    Pe de altă parte, este adevărat că dispoziţiile art. 399 alin. (4) din Codul de procedură penală nu prevăd explicit caracterul executoriu al dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă, însă caracterul executoriu al acestei dispoziţii rezultă, pe de o parte, aşa cum s-a arătat, din utilizarea sintagmelor “de îndată” şi “de asemenea”; iar, pe de altă parte, din efectele pe care le-ar produce o interpretare contrară.

    Astfel, a admite că dispoziţia de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă nu are caracter executoriu înseamnă a admite că inculpatul minor cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă neprivativă de libertate ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii şi a admite că inculpatul condamnat la pedeapsa amenzii ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

    De altfel, nici dispoziţiile art. 399 alin. (4) din Codul de procedură penală nu prevăd caracterul executoriu al dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului condamnat la pedeapsa amenzii, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, la care se face referire în art. 399 alin. (3) lit. c) din acelaşi cod. Or, pronunţarea unei măsuri educative neprivative de libertate sau a unei pedepse cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, este incompatibilă cu menţinerea privării de libertate a inculpatului.

    Dispoziţiile legale menţionate trebuie corelate cu cele ale art. 241 din Codul de procedură penală, care reglementează cazurile generale de încetare de drept a măsurilor preventive, fără ca legiuitorul să facă o enumerare limitativă a acestora, ci doar stabilind existenţa unor cazuri speciale în alin. (1) lit. d) al aceluiaşi text de lege, respectiv că măsurile preventive încetează de drept “în alte cazuri anume prevăzute de lege.”

    Un astfel de caz anume prevăzut de lege, care priveşte exclusiv măsura arestării preventive şi care se încadrează în dispoziţia art. 241 alin. (1) lit. d), este cazul prevăzut în art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, referitor la pronunţarea unei măsuri educative faţă de inculpatul minor arestat preventiv.

    Astfel, întrucât în dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, legiuitorul se referă la “o măsură educativă”, fără a face vreo distincţie între măsurile educative neprivative de libertate şi măsurile educative privative de libertate, rezultă că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală privesc atât măsurile educative neprivative de libertate, cât şi măsurile educative privative de libertate.

    Aşa fiind, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive luată anterior faţă de inculpatul minor încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv.

    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 473 şi 474 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:

    În interpretarea şi aplicarea unitară dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) şi alin. (4) din Codul de procedură penală stabileşte că:

    La momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive, luată anterior faţă de inculpatul minor, încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv.

    Obligatorie, potrivit art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2015.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent,
Monica Eugenia Ungureanu